1907 din primăvară până’n toamnă – Câteva note de I.L. Caragiale

Capitolul 1

Europa era deprinsă de atâția ani să știe că tânărul Regat Român e cel mai solid element de civilizație între Statele balcanice, iubitor de pace și bună înțelegere, atât în relațiile claselor sale sociale, cât și în relațiile internaționale, — un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, și-a serbat acest tânăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică și glorioasă a înțeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvârșit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziție jubiliară, care a repurtat atâta succes față de reprezentanții Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii și al păcii; Regele a avut de ce să fie mândru și fericit.

Firește dar că recentele răscoale ale maselor țărănești, cari au luat proporțiile unei hotărâte revoluțiuni teroriste, aproape ale unui crunt răsboiu civil, trebuia să producă în Europa emoțiune și uimire. Cine însă cunoaște ca noi de-aproape organele acestui Stat și funcționarea lor se miră acuma, nu de ceea ce se ‘ntâmplă, ci — dacă a existat (precum era îndreptățit să nu mai crează) atâta energie în acele mase — cum de n-a izbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într-un Stat, din Europa cel puțin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască…

Țara românească este o țară aproape absolut agricolă; câteva începuturi de industrie, protejate într-un mod scandalos de către Stat, și chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producție de avuție națională, într-o proporție infimă, aproape neglijabilă față cu producția agricolă. Pământul țării este stăpânit:

1. de proprietarii mari; între aceștia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundațiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia, etc.; și marii proprietari particulari;
2. de proprietarii mijlocii, și
3. de proprietarii mici, masa enormă a țăranilor, împroprietăriți de la 64 și de la 88.

Toți țărănii sunt plugari; ei cultivă micile lor proprietăți și proprietățile mari și mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populație de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producția proprietăților lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului și dările au sporit și sporesc mereu; iar pe de alta, pământurile lor s-au micșorat și se micșorează necontenit, trecând în fragmente la copii prin moștenire după dreptul comun, — alienarea fiind prohibită prin lege și fiind permis numai schimbul prin compensare dela țăran la țăran, — și se fragmentează în porțiuni așa de mici până în fine, încât ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă — un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligență specială și de răbdare, ignoranței metodelor pentru așa cultură savantă, și din cauza lipsei de capital și de credit.

Pe de altă parte, proprietatea mare și cea mijlocie nu au forțe pentru cultura lor extensivă decât brațele țăranilor Aceștia solicită porțiuni de pământ pentru a munci și produc cât mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porțiunile arendate, ori în bani și ‘n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, țăranul muncește pământul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s-a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Țăranul mai este silit la această învoială și prin faptul că proprietatea mică nu are de loc pășune pentru vitele lui; pășunea o stăpânește exclusiv proprietarul mare. Învoielile agricole, deși sunt obligațiuni de natură civilă, sunt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari, ca și așa numita în dreptul penal „muncă silnică”. (Constrângerea corporală s-a desființat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta este un adevăr ce nimeni nu l-ar putea tăgădui, tot așa precum niciun țăran n-ar îndrăzni să se prevaleze de desființarea constrângerii corporale prin lege, știind bine că atunci s-ar expune la pedepse corporale, desființate și mai de mult, prin Constituția din 1866).

Aceasta este generalitatea… Mai este însă, din nenorocire, și o altă generalitate. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile; cei mai mulți, foarte mulți, și le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar Statul și fundațiunile, pe cale de licitație publică, potrivit legii Contabilității Statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de a dreptul, fără amestec de arendași în bloc. Cu oarecare capital dar și cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moșiilor mari și mijlocii. În Moldova trebuiește mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pământurile se subarendează la țărani pe bani și muncă, și arendașul mare are nevoie de vite, care, mașini, etc.; în Muntenia, trebuiește mult mai puțin: aici ai luat moșia, plătești o rată de arendă, ai câțiva bani pentru sămânță și pentru avansuri ca împrumut țăranilor nevoiași; după aceea, rearendezi aproape tot în porțiuni la țărani Aceștia lucrează din primăvară până în toamnă, din revărsatul zorilor și până în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoielii, țăranul îi cară întâi arendașului partea acestuia la hambar sau la gară, și numai în urmă are voie să-și ridice și el partea ce i se mai cuvine și lui.

Să nu uităm a spune că țăranii nevoiași, peste iarnă, când nu au de lucru și nu pot produce în genere nimica, având nevoie de bani, fac împrumuturi, cu camătă, mai mult sau mai puțin infamă, tot de la arendași, rămânând a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea țăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămași datori pe anul următor. Și iar vine o iarnă aspră peste tristele și umilele lor vetre, și iar rugăminți cu căciula-n mână pentru un nou împrumut… Și așa mai departe…

Concurența arendașilor a ridicat și ridică necontenit prețul arenzilor, lucru ce convine proprietarilor, și din aceasta, firește, crescânda îngreunare, pentru mulțimea plugarilor, a condițiilor de subarendare. Așa dar, avem următoarea formulă strictă: coarda îndrăznelii la concurență din partea arendașilor mari se-ntinde pe măsura supunerii la învoieli din partea arendașilor mici, a plugarilor.

Ei ! aci stă rădăcina răului; aci stă ascunsă cauza actualei stări de lucruri — coarda s-a întins peste măsură. Și răul mai are și alte rădăcini cum vom arăta îndată…

Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendașilor mari este compusă din străini, — în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi și puțini români ardeleni supuși unguri, — în genere, afară de rare excepțiuni onorabile, oameni de joasă extracțiune, aspri la câștig, fără sentimente omenoase și lipsiți de orice elementară educațiune Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăsprește aici prin lipsa de solidaritate națională, prin nesocotirea tradițiilor și opiniei publice, prin îndrăzneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administrației publice, pe de alta protecția or a pavilionului străin, or a cine știe cărei puternice Alianțe universale, și printr-un manifest dispreț brutal față de țăranul incult, umilit și îndelung-răbdător.

Ce a rezultat din această sistemă ? Iată:

1. Scăpătarea atâtor proprietari mari, cari și-au sporit cheltuielile pe măsura creșterilor arenzilor, înecându-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranța unei continue progresiuni a veniturilor;
2. Prosperitatea fenomenală a clasei arendașilor mari și, pe lângă asta, avântul prodigios al băncilor și institutelor de credit, din cale afară disproporționat cu o țară agricolă; și
3. Mizeria țăranilor.

Trebuia să fie așa Din stoarcerea forțelor acestora din urmă a rezultat și luxul nechibzuit al proprietarilor, și înavuțirea nemăsurată a arendașilor, și câștigurile enorme ale Băncilor, și bacșișurile administrației publice și, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor Statului.

Pe de-asupra acestei realități, ia să vedem acum ce politică, ce administrație, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat.

Partidele politice, în înțelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noi de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în România.

Cele două așa numite partide istorice care alternează la putere, nu sunt, în realitate decât două mari facțiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facțiunilor sunt mai mult sau mai puțin ambițioși politicieni. Firește că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intențiuni: „toți, toți, cum zice Antonius, sunt bărbați onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă și ne-având ce munci, negustorași și precupeți de mahalale scăpătați, mici primejdioși agitatori ai satelor și împrejurimilor orașelor, agenți electorali bătăuși; apoi productul hibrid al școalelor de toate gradele, intelectualii semiculți, avocați și avocăței, profesori, dascăli și dăscălași, popi liber cugetători și răspopiți, învățători analfabeți — toți teoreticieni de berărie; — după aceștia, mari funcționari și impiegați mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerțul e cea mai mare parte în mâinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi, români supuși unguri, toți străini fără drepturi politice, nici comunale.)

După Constituția și Legea electorală în vigoare, reprezentația națională este aproape 70% produsul acestor elemente; 30%, fiind date de proprietarii mari și mijlocii și câțiva dintre comercianți și puțini industriași români Imensa clasă a țăranilor nu are, propriu vorbind, niciun reprezentant natural al intereselor ei în Camere; deși această imensă clasă ar avea după lege dreptul să trimită (ca al III colegiu electoral) din toată țara cam 20% din membrii Camerei deputaților Dar colegiul III votează prin delegațiune, iar delegații sunt recrutați tot din plebea de care vorbim mai sus și impuși, fără putință de împotrivire, maselor țărănești Astfel dar, Camerele sunt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor și ale plebei orașelor Pe lângă agricultură deci, trebuie să-nflorească în România și o vastă industrie, industria politică, și, ca orice industrie bine și inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze.

Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămânzind în opoziție Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. Facțiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ține piept torentului popular, adică facțiunii răzbite de foame; iar Regele, gelos de reputația europeană de liniște și ordine a Statului său, este silit să concedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimități în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziției cu formarea unui nou cabinet, cu dizolvarea Parlamentului și a tuturor consiliilor județene, urbane și rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament și unor noi consilii, — care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sunt firește aproape unanime partizane ale noului guvern.

Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației naționale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Și asta se întâmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puțin decât o legislatură întreagă… A căzut un guvern și a venit altul, îndată, toată administrația țării, și cea de Stat, și cea de județ, și cea comunală — de la prefecți și secretari generali de ministere, până la cel din urmă agent de poliție și până la moașa de mahala — se înlocuiește,… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitență. Și asta așa mereu și pe rând din trei în trei ani, ba și mai des uneori.

…………………………………………………………………………………………………………..

Am considerat ca e frumos sa sarbatorim 160 de ani de la nasterea lui I.L. Caragiale, amintind o particica dintr-un articol scris de dumnealui.

Daca v-a captat atentia, restul poate fi citit AICI .

Cat de actual poate fi!