De la Nistru pan- la Tisa
Tot Romanul plansu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.
Din Hotin si pan- la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Satmar pana in Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Roman saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici ii merge, nici se indeamna,
Nici ii este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain in tara lui.
Dela Turnu in Dorohoiu
Curg dusmanii in puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cantecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sanul,
Codrul – frate cu Romanul –
De secure se tot pleaca
Si isvoarele ii seaca –
Sarac in tara saraca!
Cine-au indragit strainii
Manca-i-ar inima canii,
Manca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las- Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mantui neamul tau!
Tu te ‘nalta din mormant
Sa te-aud din corn sunand
Si Moldova adunand.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara in hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spanzuratorile!
Diverse diversificate 1 
Cata contemporaneitate!
Esti o comoara, stiai?
Madi si Onu
Aoleu, nu sunt o comoara! Comorilor le sade bine ingropate. 😀
Cu tine-mi pierd uzul limbajului potrivit.
Bine, nu esti o comoara, esti un giuvaer!
Madi si Onu
Nu ma mai lauda pentru ca s-ar putea sa incep sa ma simt prea bine in propria piele! 😀 😀 😀
Glumeam, bineinteles.
Multumesc pentru apreciere!
Constatam, doar! 🙂
Madi si Onu
😀 😆 😆 😆 😀
A (BIiip!), da’ ce replica SPONTANA ai, conita gazda?!…
😆 😆 😆
😀
@ Oana,
Bună ziua !
Dacă tot ai pomenit de NISTRU,
hai să aruncăm o privire și dincolo de râul frumos cântat de poeți de-a lungul timpului ,
spre inima RUSIEI contemporane unde, „trupa BĂBUȚELOR ”
va avea un cuvânt greu de spus la EUROVISION 2012 !
Audiție și vizionare plăcută !
Rusia la Eurovision !!!
Cu prietenie,
Alioșa.
Simpatice babutele! 🙂
Cand o veni momentul nostru din nou, al oamenilor de rand, sa ne unim, chiar si in plans, sa ne dam mainile, chiar de durere, sa fim un popor!?
Dupa cum spunea un mare conducator al poporului nostru, citez din memorie, ,,Cind o face plopul mere si rachita micsunele”. Cred ca banuiti de cine-i vorba. Sau cind o invia Stefan cel Mare si Sfint. Chiar l-am visat intr-o noapte, ba am si scris cite ceva despre aceasta intilnire. Un mic fragment din ,,Visul unei nopti de toamna”, parte a atreia si ultima. Noroc bun popor roman!
VISUL UNEI NOPŢI DE … TOAMNĂ
A DOUA NOAPTE, AL DOILEA VIS
APUS DE SOARE… în vie
,,Şi doar ce plecă-mpăratul”, nevastă-mea adică, la servici, că am reluat fără zăbavă, cu îndârjire şi încrâncenare cercetările.
Trăgând învăţămintele cuvenite după primul experiment, recunosc, nu tocmai reuşit, am luat măsuri ferme de siguranţă şi precauţie: pentru atenuarea efectului brutal, exploziv, devastator al primului test am hotarât, de comun acord cu secretara mea căţeaua, să introducem noi elemente în ecuaţie. Adică o mână de nuci, nu multe cam vreo sută, şi niţică sare.
Intuiţia genială: deşi acru, negru şi urât, v-am mai spus, doar ce stătuse din fiert, cele două kile au mers uşor, fără poticneli, ca unse. Remarcaţi, vă rog, că am păstrat o constantă: cantitatea.
Efectul… cel scontat şi peste cele mai optimiste aşteptări: un somn dulce, lin, uşor, ca un zbor de fluture, ca un vânticel de mai, ca superbul, splendidul, strălucitorul păr al Elenei Udrea fâlfâind în bătaia aceluiaşi vânticel. Sau vântişor. Sau vântuleţ.
Visam că eram ,,acolo unde eu să mor aş vrea”, vorba poetului – dar nu anul ăsta şi nici la anul, că n-au intrat zilele-n sac- în vie, la mine la Vameş, întins sub nuc cu sapa la cap, privind spre cerul senin, albastru, la cârdurile de berze ce pluteau maiestuos, în cercuri largi, din ce în ce mai largi, se pregăteau de ducă pesemne (ca PSD-ul), sus, sus, tot mai sus… ,,că acolo-i şi Iancu dus, la Vidra de Sus”.
– Ce a fost asta? Mă scuzaţi, efect de microfonie, conferinţă de presă la PRM, am să dau aparatul de radio mai încet. Reiau ideea.
Visam cã eram ,,acolo unde eu sã mor aş vrea”, vorba poetului – dar nu anul ãsta şi nici la anul, cã n-au intrat zilele-n sac- în vie, la mine la Vameş, întins sub nuc cu sapa la cap, privind spre cerul senin, albastru, la cârdurile de berze ce pluteau maiestuos, în cercuri largi, din ce în ce mai largi, se pregãteau de ducã pesemne (ca PSD-ul), sus, sus, tot mai sus… ,,cã acolo-i şi Iancu dus, la Vidra de Sus”.
Iar… Al dracu’ microfonie. Al dracu’ aparat de radio. Al dracu’ Vadim! Gata, l-am scos din prizã! Am dat cu el de pãmânt! L-am aruncat pe geam! Aparatul. Deci, reiau ideea.
Visam că eram în vie, ,,acolo unde eu să mor aş vrea”, vorba poetului…
– Uite şi la ãsta… ce mai vorbã… asta-i vorbã? Alt loc nu şi-a gãsit sã moarã? Şi poate îl pune dracu’ sã moarã acum, vara, sã-mi strice frumuseţe de vie, sã vinã criminaliştii cu câini, cu martori, cu mãsurãtori, cu televiziunile, sã-mi mãnânce strugurii, sã-mi calce via, sã se aleagã praful de munca mea! Dacã are de gând sã moarã dupã cules… cu multã plãcere, i-aş da bucuros şi o mânã de ajutor, altfel sã nu-l prind pe acolo cã îi rup picioarele. Reiau.
Visam că eram ,,acolo unde eu să mor aş vrea”, vorba poetului – dar nu anul ăsta şi nici la anul, că n-au intrat zilele-n sac- în vie, la mine la Vameş, întins sub nuc cu sapa la cap, privind spre cerul senin, albastru, la cârdurile de berze ce pluteau maiestuos, în cercuri largi, din ce în ce mai largi, se pregăteau de ducă pesemne (ca PSD-ul), sus, sus, tot mai sus… unde numai Geică a ajuns!
– Cum cine-i Geicã?, nu ştiţi cine-i Geicã…
E cel mai mare aviator român judecând, strict, dupã pensie. Dacã judecãm şi dupã leafã şi sporuri, cã are şi de astea, e cel mai mare român din toate timpurile. Mai mare ca Mihai Viteazu’. Şi ca Ştefan cel Mare. La un loc. Mai mare şi ca Ţiriac. Şi ca Patriciu. Dar separat, cã ãştia au conturi diferite la bancă.
– Cum adică mai avem şi alţii? Cine? Aurel Vlaicu… hmm, ãsta dupã cât a zburat atâta pensie a mâncat!
-Traian Vuia?… da, a zburat şi el, dar în Franţa, să-i dea Napoleon pensie, că la cât zbură aici, la noi, în spaţiul aerian carpato-danubiano-pontic nici pensie de CAP nu merită!
– Henri Coandă… sigur că îl ştiu, a vrut şi el să zboare sărmanul dar i-a cam luat vaporul foc la decolare. Şi tot în Franţa! Că aici la noi, pe plaiul strămoşesc, n-avea loc sau nu se gãseau chibrituri. Sã-i dea Bonaparte ajutor social!
În concluzie, foaie verde barză mare tot nea Geică-i cel mai tare!
M-am săturat de berze. Cred că şi d-voastră. Reiau încă odată, o fi pleonasm dar n-am ce face că mă trecură sudorile şi gata, trec la ciori.
Visam că eram ,,acolo unde eu să mor aş vrea”, vorba poetului – dar nu anul ăsta şi nici la anul, că n-au intrat zilele-n sac- în vie, la mine la Vameş, întins sub nuc cu sapa la cap, privind spre cerul senin, albastru, la cârdurile de berze ce pluteau maiestuos, în cercuri largi, din ce în ce mai largi, se pregăteau de ducă pesemne (ca PSD-ul), sus, sus, tot mai sus, extrem de sus, nemaipomenit de sus…, insensibile, cam nesimţite animalele astea (tot ca PSD-ul), la criza de care era cuprinsă ţara.
Le auzeam foşnetul aripilor, ciudat şi tulburător sunet, l-aţi auzit vreodată?, bănuiam… păcat, ascultam cu încântare albinele zumzăind molcom, zburând din floare-n floare, sticleţii ce trăgeau în guşă în nucul cel bătrân pus de bunicul, iar căţeaua tolănită lângă mine, cu burta-n sus, sforăia fericită, şi ei îi place-n vie, dând din coadă, apărându-mă astfel de muşte.
Dar cum la români orice minune ţine numai trei zile nici fericirea noastrã nu ţinu prea mult. Un nor negru se abãtu din senin peste noi. Era un stol de grauri rãzbiţi de foame şi alergãturã pe mãnoasele câmpii ale patriei, acum pârloagã, care se pogorî în pomi cãtând cu poftã la strugurii cei mari şi arãtoşi ce tocmai dãdeau în pârg. Şi cum o nenorocire nu vine niciodatã singurã alt cârd, de ciori de data asta, trecu razant, în zbor la joasã înãlţime, ca Mig-urile, croncănind sinistru, trezindu-mi astfel căţeaua din somn care o luă de nebună prin vie fugărind graurii, lasându-mă fără apărare, în faţa muştelor… Se porni şi un vânt turbat care împrãştie toatã frumuseţea şi splendoarea acelei minunate zi de varã.
Berzele o luarã de nãuce care încotro, cred cã dupã Geicã, Elena Udrea spre agenţia de ocupare a forţei de muncã din municipiul Pleşcoi sã-şi facã actele pentru şomaj, tocmai ce se anunţase cã guvernul Boc fãcut-a poc, Mihai Viteazu’ porni-n galop dupã tirurile cu turci sã le încolţeascã pe pod la Cãlugãreni sau la Giurgiu, graurii spre alte zãri de farmec pline, parcã spre Combinat, iar ciorile… ciorile în zbor razant, la joasã înãlţime, ca Mig-urile, spre satul vecin, sat cu oameni harnici şi gospodari care aveau de toate unii, multe alţii, iar cei mai mulţi şi mai mulţi, adicã aproape toţi, doar câte ceva de la cei dintâi…
Patriciu luã cu împrumut o lopatã de la un ţãran ce şedea frumos la poartã şi fuma o mãrãşeascã- bunã întrebarea de unde mãrãşeşti, cred cã de pe la Mãrãşeşti, s-or mai fi gãsind pe acolo, prin tranşee, vreun bax, douã, ascunse de nemţi în timpul rãzboiului- şi se apucã sã sape într-o fântânã. Nasul lui fin, de petrolist bãtrân, simţise ceva… ce, nu ştia nici el prea bine. Lasã-l sã sape dacã-i fudul şi nu întreabã, scãpasem eu bricheta-n apã!
Ţiriac o porni spre satul vecin, ăla de oameni gospodari, că era zi de târg, să caute o maşină la mâna a doua pentru logodnica lui care nu era nici ea la prima, hai să-i zic aşa dar nu-i aşa, mână!
Rãmas-am singur, de strajã la hotare, cu cãţeaua mea credincioasã şi cu Ştefan cel Mare şi Sfânt, sã apãrãm glia strãmoşeascã de invadatori… chit cã-s grauri chit cã-s ciori!
Luându-mã pe ocolite, ca la Rãzboieni sau Podul Înalt, nu sunt sigur cã nu prea m-am omorât nici cu istoria, nici cu şcoala şi nici cu munca, din vorbã-n vorbã, hara-hara, tura-vura, despre fotbal, despre femei, despre una despre alta, am ajuns şi la punctul principal al ordinei de zi: starea naţiunii, adicã a Moldovei.
– Ia zi oştene cine eşti şi ce-nvârteşti p-acilea, că după armă eşti oştean.
– Mãrite Doamne nu-s oştean, am fost dar m-am lãsat, sergent, la vatrã.
– Ãi fi boier, dar nu arãţi!
– Pãcatele mele, io boier, am alergie la boierie. Io nu-s boier io mi-s şomer.
– Adică tot un fel de boier, că sună cam la fel…
– Cum zici matale Doamne.
– Dar ia zi colea, eşti moldovean sau vreo pãgânã de iscoadã, din ce neam te tragi?
– Moldovean curat Măria Ta, moldovean din ai lui Ajder- aşa o chema pe bunica din partea tatei, Ajder- iar bunicul machedon, urmaş a lui Alexandru, poate îl ştii Mărite Doamne, v-aţi fi întâlnit pe câmpul de bătaie, sau la o tablă, o canastă, un şpriţ acolo… Iar bunicii ceilalţi lipoveni Măria Ta, veniţi la dreapta Ta credinţă demult tare, odată cu Marea Schismă, pe vremea când alde matale luptai cu turcii, cu tătarii, cu muscalii, cu leşii, goţii, hoţii, vizigoţii şi ostrogoţii, cu gepizii, cu saxonii, saxofonii, anglofonii, francofonii, rusofonii şi dracu’ mai ştie cu ce alte seminţii spurcate de lifte păgâne te-ai mai fi luptat Mărite Doamne, că taare mai erai iute la mânie!
– Aha, vorba ceea, mama rus, tata rus, numai Ivan moldovan. Bine oştene, se vede că eşti de ai noştri că dacă erai iscoadă…
– Iertare Mãria Ta.
– Din ai lui Ajder zici… îi ştiu, vrednici bărbaţi, cu ursul subţioară şi trei turcaleţi în cârcă făceau flotări o sută la minut.
– Aşa-i Mãrite Doamne, vãd cã-i ştii, eu nu pot nici zece cã mã cam dor şalele.
– Dar Moldova, ia zi, cum o duce Moldova?
– O duce bine Măria Ta, o duce bine, deşi după alţi autori nu o duce, ci se duce! În rest e bine Măria Ta, e bine, chiar a început să facă pui… ne-ai lăsat una şi acum avem două!
– Dar oştenii, răzeşii, pe unde-mi sunt că n-am văzut niciunul?
– Oştenii, Mărite Doamne, îs cam împrăştiaţi ; parte la Cetatea de Scaun, la protest, care-s afiliaţi la ,,Cartel Alfa” sau la ,,Sed Lex”; parte prin Irak, Afganistan, Pakistan, Kazakhstan,Turkmenistan, Kîrgâstan, Uzbekistan, Tadjikistan şi alţi urmaşi de ai lui Stan… Bran văd că a fost mai cuminte, nu prea ne-a lăsat urmaşi. Iar restul prin restaurante, baruri, cafenele, tare-i cald vara asta, şi scandaluri, că avem un Vodă arţăgos ce numai de gâlcevi se ţine.
– Răzeşii?
– Iar răzeşii Mărite Doamne îs bine şi ei, în pribegie, în bejenie, pe la Papa de la Roma, pe la împăratul Spaniei, cam peste tot; în construcţii, la căpşuni, baby-sitter-i, la moşi, la babe, pe la bancomate, după galbeni Doamne, toată lumea după galbeni.
– Aha, bun aşa, vrednici oameni, adună galbeni să facă cetăţi… cum am văzut Io colea, la Toflea, dar trebuiau mai înalte zidurile, şi mai groase, şi turnuri, mai multe turnuri, să avem unde să punem tunuri!
– Şi lansatoare de rachete Măria Ta, măcar vreo două…
– Dar ia să-mi spui tu mie acuma, că pari băiet deştept, văd că ştii şi latineşte, ce e aia ,,Sed Lex”, ceva cu sex cumva?
– Nu Măria Ta, Doamne fereşte, e sindicatul lui Marica, sindicatul vameşilor, poliţiştilor, dregãtorilor, ãia de pe la Judecãtorie, Tribunal, Curtea de Apel, Curtea Constituţionalã, Înalta Curte, Suprema Curte, că-s multe al dracu’ şi curţile astea.
– Îmi place ce aud, oameni gospodari, bogaţi, cu multe curţi, asta înseamnă că-s pline de orătănii şi lighioane nu?
– Pline Măria Ta, pline, chiar prea pline, dar cam lacome, mult prea lacome lighioanele astea…
– Dar orătăniile?
– Şi ele Doamne, şi ele…
– Vãzut-am cetate mândrã la târgul de la Dunãre, ce va sã fie oare, cumva vreun paşalâc turcesc?
– Nici vorbă Măria Ta, e Combinatul. Face fier, face oţel, dar ai dreptate, tot un fel de paşalâc, numai că nu-i turcesc, e indian.
– Fier…bună treabă, vom face tunuri, vom face săbii, suliţi şi săgeţi. Dar cum le-ai zis la başbuzuci?
– Indieni, Măria Ta, indieni. Cam tot un fel de turci, Doamne iartă-mă.
– Indieni, indieni… ha! îi ştiu, a prins Jder Nistor unul, era pe flanc la Războieni, cum îi zicea, cum îl chema… Metan, Metal, Mital, aşa ceva. Îl ştiu prea bine, voia să se tocmească. Cu Mine! Noroc de tac-su, cã era om bãtrân cu pãrul alb şi mã cuprinse mila, de a scãpat cu viaţã. Mi-a adus în dar un zimbru, dar mai mare, şi cu trompã. L-am fãcut pastramã. Pe zimbru. Şi galbeni exact câţi i-am cerut cã altfel… ştii cã sunt iute la mânie.
– Ştiu Mărite Doamne, cum să nu ştiu, dar tare rău îmi pare că nu le-ai vândut Măria Ta Combinatul, că nu s-ar fi tocmit la preţ, n-ar fi îndrăznit.
– Dar preacinstitele jupânese pe unde-mi umblă, că nu le-am văzut faţa?
– La Stambul Măria Ta, la Stambul, şi la Roma, şi la Madrid, şi la Paris, peste tot Mărite Doamne.
– Dar ce fac ele pe acolo, n-au treabã acasã?
– Luptã cu necredincioşii Doamne, cu pãgânii, cu ienicerii, cu spahiii. Îi atrag la loc strâmt şi întunecos pe înserat, cum ne-ai învãţat Mãria Ta la Războieni, şi în luptă dreaptă, corp la corp Mărite Doamne, îi amăgesc, îi hărţuiesc şi-i obosesc până îi pun jos. Şi acolo jos, scoţând untul din ei, îi biruiesc!
– Şi atuncea hop şi noi, cu oastea cea mare a ţării, călare pe ei!
– Hop şi noi, Măria Ta, hop şi noi…
– Bravos! Ce aud mă mângâie la suflet! Asta e mâna Răreşoaicei, bună muiere, aprigă muiere, vicleană muiere. Dacă mă punea dracu’ s-o iau de nevastă nu mai eram ,,cel Mare şi Sfânt” eram cel mic şi bleg. Inspirat am fost…
– Inspirat Mãrite.
– Ei acum te las cu bine credinciosule oştean. S-a cam fãcut searã. Iar la toamnã, dupã ce culegi via, sã vii la mine la Suceava să te fac mare dregãtor. Ia zi, la ce-mi pofteşti? Vistiernic, hatman, pârcãlab? Ce vrei tu al tãu sã fie, cã mi-ai fost slugã credincioasã şi drept mi-ai spus, fãr’ de ocolişuri.
– Vistiernic nu Măria Ta, e unul Isărescu mai vrednic decât mine că io-s cam spart la mână, dar dacă ai vreun post în schemă de paharnic mă mulţumesc doar cu atât.
– Paharnic zici? al tău să fie! Când vei veni la mine, la Suceava, să întrebi de hatmanul Flutur, să-i spui că vii din partea mea, el te va înfăţişa numaidecât privirii mele, sfetnic de taină şi paharnic, asta va fi să fie slujba ta.
– Mulţămesc Mărite Doamne, mai mult decât în visul meu, dar pot sã spun cã vin din partea lui Bãsescu mai repede sã-mi facã voia?
– Cum vrei tu, dar să nu uiţi să aduci căţeaua, poate mergem la o vânătoare de zimbri sau de lupi, că văd în ochii ei că e deşteaptă foc, la fel ca tine.
– Am s-o aduc Măria Ta, dar lupi şi zimbri doar la ,,Animal Planet”, că p-acilea, pe la noi, doar maidanezi să mai vânezi (asta am spus-o mai în şoaptă, că auzea căţeaua şi tare se-ntrista săraca!).
– Rãmâi cu bine Mãria Ta, mergi sãnãtos, s-ajungi cu bine, dar grãbeşte-te cã s-a fãcut searã şi acum sunã orologiul noaptea jumãtate şi, nu ştiu de ce, dar am impresia cã iar ţi-ai uitat cheile acasã!
– Aşa-i vrednic şi viteaz oştean, deştept mai eşti, cum de-ai ghicit?, dar spune-mi rogu-te pe unde să o iau că nu prea mai ştiu drumul.
– Pe aici Măria Ta, pe drumul de costişă ce duce la Vaslui ţii drept-nainte, pe urmă faci la stânga şi ieşi la şoseaua naţională. Până la Podul Turcului, iertare Doamne, ţii drumul drept DN25, acolo faci iar stânga şi ieşi la drumul european 85 care duce drept la Suceava. În două, trei ore, depinde de viteza de croazieră dar vezi să nu depăşeşti 120 la oră că sunt radare pe drum, ajungi acasă, cam pe la miezul nopţii.
– Mulţămesc de sfat credincios străjer, să nu uiţi să vii la Suceava să-mi fii paharnic, şi căţeaua, să nu uiţi căţeaua!
– Voi veni Mãrite Doamne dar sã culeg via mai întâi. Pe urmã paharnic îţi voi fi pânã când moartea matale ne va despãrţi sau în luptã vei pieri, cã tare mai îmi place meseria asta de paharnic… Şi strungãria era frumoasã, nimic de zis, dar paharnic… e altceva, e visul meu de mic copil. Drum bun Mãrite Doamne, drum bun şi complimente acasã.
Cu ochii în lacrimi eu… cu lacrimi în ochi Mãria Sa… dar ce plângea cãţeaua… ţi se rupea sufletul nu alta, dom’ Bãsescu e mic copil pe lângã dânsa, îl ajutai pe bãtrânul Voievod sã încalece pe şi mai bãtrânul Catalan, strãmoşul lui Cabestan sau Catamaran, na cã am uitat cum îl cheamã pe armãsarul Elenei Udrea, ,,cel botezat aşa în amintirea vremurilor de demult, când junã studentã la turism fiind, la Universitatea din Pleşcoi, şi aflată în practicã pe litoralul românesc făcea cu mâna vajnicilor marinari ce lăsau malurile, să înfrunte vânturile, valurile, cu speranţa că se vor întoarce cât mai curând cu cala plină de blugi, cafea, whiski şi ţigări”.
Asta parcã am mai citit-o undeva, o fi scris-o vreun clasic încã în viaţã sau vreun contemporan de-al meu dus demult în altã lume? Sper sã nu fiu acuzat de plagiat, cã nu candidez nicãieri, cel puţin nu anul ãsta.
Aşadar l-am ajutat pe Mãritul Ştefan sã urce pe bãtrânul şi credinciosul Catalan, strãmoşul lui Cabestan sau Catamaran, care cal mi-a facut un mare bine, pentru asta fiindu-i recunoscãtor toatã viaţa.
Cât stam noi la taclale despre fotbal, despre femei, despre una şi cealaltă, bătrînul armăsar, subliniez că de Catalan e vorba ca să nu fiu întrerupt, mi-a fãcut un mare bine pentru care îi voi fi veşnic recunoscãtor. Pe scurt trãgând el cu urechea, nu ştiu care ureche că are două, nu mă mai întrerupeţi vă rog, trăgând el cu urechea a auzit că nu prea îmi place munca, başca mă cam dor şi şalele, aşa că băiat fin fiind (de… cal de domnitor, un fel de Boc al zilelor noastre dar mai voinic) m-a scutit de prăşit în vie păscând iarba scurt, scurt, foarte scurt, cã nici o prãşitoare sau maşinã de tuns iarba de la cele mai renumite firme de profil nu ar fi fost în stare sã o facã mai bine. Aşadar veşnicã recunoştinţã nobilului armãsar. Şi îl invit pe aceastã cale pe d-nul Catalan, numai dacã i-a plãcut iarba din via mea, sã vinã şi la anul, sã pascã liniştit, mãcar de vreo trei ori…
Petreceam cu privirea – lãcrãmând discret în timp ce cãţaua nu se mai oprea din plâns, din ãla cu sughiţuri – pe viteazul Voievod care se pierdea încet încet în zare… în negura serii… sunând la rãstimpuri din corn… chemând mândrii viteji ai Moldovei, de prin baruri şi discoteci, să vină la el, la oaste.
Striga din când în când cu glas tunãtor: ,,Veniţi copii, veniţi nepoţi şi strãnepoţi, de-ai mei, de-ai Vrâncioaiei, de-ai Răreşoaiei, de-ai hatmanului Arbore şi de-ai lui Ulea Spătarul, de-ai lui Gherman şi de-ai lui Boldur!, veniţi măi… veniţi şi voi, ai lui Ionescu, ai lui Popescu, veniţi la bătrânul Ştefan care v-a fost baci până la adânci bătrâneţi.”
Şi iar dãdea glas din corn… şi iar striga… cu glas tunãtor pe care nici personalul de Mărăşeşti de 20 şi 15 nu îl putea acoperi, că avea restricţie de viteză, 5km/h, dar doar pân’ la Barboşi.
,,Veniţi măi”, glasul se auzea slab, din ce în ce mai slab, chiar foarte slab… ,,că Moldova n-a fost a mea, nu e a voastră şi nici a noastră” şi aici se cam rupse filmul. Măritul Ştefan trecu dealul fără să mai aud continuarea şi să aflu a cui o mai fi fiind Moldova.
O fi a lui Porumboiu? Tot ce se poate. Sau a lui Oprişan? Posibil. Sau a lui Flutur? Nu-i exclus. Sau a lui Mazãre? Ãsta-i din ţinuturile turceşti şi tãtãrãşti, nu-i de al nostru, dar nu-i mare lucru sã fie chiar a lui! Cã în Ţara Româneascã, mai abitir ca-n America sau Brazilia, totul e posibil. Chiar totul!
Noaptea se lăsa din ce în ce mai mult învăluindu-ne cu mantia ei tulbure, întunecată, plină de umbre şi mister, stelele începură a licări pe cer, greierii să ţârâie pre limba lor, păsări de noapte ţipau scurt, cu glas strident, înfricoşând căţeaua, în timp ce în depărtate depărtari se auzeau glasuri omeneşti, care în liniştea nopţii păreau neomeneşti, scoţând chiote grozave. Ce va să fie oare? Să fi prins osmanlâii pe Măritul Domn în ambuscadă? Sau să fi dat Vodă iama-n turcaleţi precum vulpea la coteţ? Sau vor fi fost braconierii, cu tractorul, după iepuri, la far? Nici una, nici alta, nici cealaltă!
Erau sătenii din satul meu cel drag, sat de oameni nu tocmai la fel de harnici şi gospodari precum cei din satul vecin, ăla de se duse Ţiriac la târg să cumpere o maşină la mâna a doua pentru logodnica lui care nu era nici ea la prima, hai să-i spun aşa dar nu-i aşa, mână. Cum ziceam, erau oamenii din satul meu cel drag care se întorceau din satul vecin scoţând straşnice şi grozave chiote de bucurie. Dar nu veneau de la târg, ci de la parastas! Şi nu de la unul, ci de la trei. De, sat de oameni gospodari.
Plecaţi cu noaptea-n cap, nici nu răsărise bine soarele, abia acum se întorceau, obosiţi dar fericiţi, cu sentimentul creştinesc al datoriei împlinite după atâtea slujbe de pomenire. Pe lângă faptul că sunt harnici şi gospodari, cei din satul vecin, sunt şi profund evlavioşi, cei din satul meu. Mai ales când e vorba de vreo pomană. Darămite să fie trei!
Cântau cu glas puternic, baritonal unii, lugubru şi leşinat alţii, în funcţie de nărav, fumători sau nefumători, celebrul cântec strămoşesc ,,Şi altă dată, şi altă dată, o s-o facem şi mai lată”, semn că nu numai veşnicia s-a născut la sat, ci şi dorinţa de autodepăşire, de progres, iar năzuinţa spre desăvârşire şi perfecţiune a românului din ziua de azi nu e chiar o vorbă-n vânt…
Gândul îmi porni din nou hai-hui spre mândra Moldovã, spre patimile ei, spre mama… Spre mama lui Ştefan adicã. Dacã şi asta–i mamã! Poţi sã-i spui mamã? Eu unul, nu pot.
Să trânteşti tu, femeie bătrână, uşa-n nas fiului tău, să-l goneşti de acasă, în toiul nopţii, ca pe un câine? Şi ce fiu… nu vreun strungar amărât cum am fost sau vreun şomer prăpădit aşa cum sunt, ci ditamai Domnul Moldovei? Ăsta-i suflet de mamă? Poate de mamă soacră! Aşa mai da, mai înţeleg şi eu!
Dar ce mã mirã mai mult şi mai mult, de ce nu se sesizeazã, din oficiu, instituţiile abilitate ale statului, Poliţia, Procuratura, Direcţia pentru Protecţia Copilului, nu mai vorbesc de Ministerul Învăţământului care face, şi nu de azi de ieri, apologia persecutării, abandonului şi a relelor tratamente aplicate copilului în manualele de limba românã? Şi ne mai mirãm când copiii noştri o iau razna, când o apucã pe cãi greşite, asta dacã nu apucã mai întâi vreun topor cã le e mai la îndemânã…
Şi gândul îmi zbura iar, ca o barză, ca un graur, ca o cioară, ca o cucuvaie, ca un fluture de noapte bezmetic, la voia întâmplarii… exact spre DE 85, drumul pe care se îndrepta Măritul Ştefan, la trap sau la galop, deşi mai degrabă cred că la pas, spre mândra Cetate de Scaun a Sucevei.
Parcă îl vedeam înaintând cu greu, barã la barã, cu ,,miticii’’ care porniserã dis-de-dimineaţã spre nordul Bucovinei sã viziteze, cicã, mãnãstirile clãdite de Mãritul Voievod. Şi unde aveau sã ridice corturi şi focuri de tabãrã cu grãtare, manele, friptane, pastrame şi mititei, de-ai fi zis cã ne-au nãpãdit şi împresurat iarãşi, iertare Mãria Ta, turcii!
Pingback: colţul cu vechituri – 16 « Colţu' cu muzică
Pingback: If « schtiel
Cu scuzele de cuviinta:
„Din Hotin si pan- la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ating…”
Am senzatia (fara sa fi verificat in lucrarile Luceafarului) ca (in mod logic) aici ar trebui sa scrie NU „ne-o ating”, ci „ne-o aţin” (v. http://dexonline.ro/definitie/a%C8%9Bine )
Iar ca semnificatie a poeziei,,, cu scuze, da’ eu personal NU sunt xenofob, cum ne indeamna „staruitor” poetul sa fim (sub amenintarea blestemului): la Timisoara am invatat (cam toti) sa fim ingaduitori cu cel de-alaturi din perspectiva natiei (mai precis: etniei) careia ii apartine, NIMENI neputand influenta acest lucru in mod constient, si ne-am cam obisnuit a judeca „bucata cu bucata” oamenii (nu numai strainii) in functie de caracteristicile personale ale fiecaruia, nu „cu toptanul”, „la gramada”, doar prin prisma apartenentei la un grup social sau altul (indiferent de criteriul pe care este constituit grupul).
Si – sa fiu iertat pt „blasfemie” – pt mine Eminescu NU este poetul „de suflet”. Asta NU inseamna ca nu ii recunosc maiestria artistica, nici ca mi-ar displace (cu totul) creatia sa, ci doar ca MIE PERSONAL, atat in mod constientizat cat si in subconstient, atat intelectual cat si sufleteste, mai mult „imi spun” (spre ex) Cosbuc, sau Toparceanu, pe ei „ii simt mai aproape de inima mea”.
Multumesc pentru atentionare! S-a rezolvat.
In rest, nu te pot contrazice. 🙂